Deşi nimeni nu mă place/nimeni nu mă vrea/nimeni nu şi-ar face griji de lipsa mea, m-am gândit să scriu totuşi că nu voi participa la concertele de la Focşani, Bacău, Iaşi, Braşov...probabil nici Bucureşti. Probabil ultimul concert OCS la care am fost are să fie cel de la Cluj.
Deşi nu este nevoie, şi oricum nimănui nu-i pasă (şi probabil după postul ăsta oricum o să mă urască toată lumea), consider că ar fi frumos să şi explic de ce, după 11 ani, m-am hotărât să mă retrag.
Niciodată nu am făcut nimic din ceea ce nu vroiam să fac. Întotdeauna, când vroiam să fac ceva, făceam. Aşa a fost cazul cu concertele OCS până, să zicem, acum câţiva ani. Dacă era un concert OCS VROIAM neapărat să merg. Apoi, cred că am continuat să merg din inerţie, din dependenţă (pentru că, fie ce-o fi, pentru mine, multe lucruri nu ar fi existat aşa cum există dacă nu ar fi fost OCS – plecând de la cât sunt de sigură pe mine şi toată atitudinea mea, în general, şi până la faptul că atunci când nu aveam un loc de muncă şi făceam foamea, fosta soţie a lui Dan mi-a găsit un job). Dar chiar acum, după concertul de la Cluj, nu mai îmi doresc să merg la concertele OCS.
În primul rând fiindcă am îmbătrânit (la fel ca şi OCS, de altfel...deşi făceau mişto de Voltaj şi Iris şi alţii – well, şi ei au fost tineri cândva, presupun), şi nu mai pot să fac faţă unor drumuri aşa, aiurea, cu trenul, cu dormit pe la unii, pe la alţii, no showers, şi de-astea (că eu nu am suficienţi bani încât să stau pe la hoteluri).
În al doilea rând fiindcă mă dezamăgeşte relaţia pe care o am cu membrii OCS. Adică, serios acum, nu mă aştept la nimic, personalităţile noastre sunt diferite, eu nu sunt o persoană cool care lucrează la nu ştiu ce agenţie de publicitate, şi nici vreun fotomodel super-bengos cu ţâţe şi cur tocmai bune de pipăit; eu sunt doar o semi-punkistă pesimistă cu idealuri măreţe, dar ştiu să râd şi apreciez o glumă bună. Când un membru OCS îţi zice „iarăşi tu, Oama?”, după atâţia ani de zile, mai ales când tu nu-i faci nimic, ba chiar nici nu-l bagi în seamă, că oricum nu-ţi place de el, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva glumeşte. Anyway, nici măcar în glumă nu i-aş zice unui client „iar ai venit bă la mine?”. Serios acum... Şi nu e prima oară. Aşa că, evident, mă întreb de ce să ma străduiesc.
În al treilea rând fiindcă OCS nu mai reprezintă pentru mine ceea ce reprezentau acum 10-11 ani. Cu doi dintre cei mai buni instrumentişti pe care i-am văzut vreodată (şi am văzut ceva la viaţa mea), adică Cezar şi Nucu, cu unul dintre cei mai buni textieri din muzica rock românească, adică Dan, şi cu Mihnea, un tobar bun în principiu, formaţia OCS ar fi trebuit să fie capabilă să inspire mult mai mult. În schimb, acum (deşi sună absolut genial, cel puţin piesele pe care le-am auzit), OCS scot un album de cover-uri (scrise în perioada comunistă, când oricum nu puteai cânta nimic suspicios). Nu zic că e rău, mie-mi plac cover-urile de mor, dar mă aşteptam de la OCS să mă inspire din nou. Asta e problema tuturor, aşteptările. Când ai aşteptări, eşti dezamăgit, asta e...
În al patrulea rând fiindcă atmosfera de la concertele OCS nu mai e de mult una plăcută. Oamenii sunt mult mai reci şi mai răi, nu mai poţi să îţi faci prieteni, forumul a murit. Toate concertele se ţin în crâşme parfumate cu iz de club de fiţe, că e la modă, şi ne-am depăşit statutul de lower middle class, acum suntem upper middle class... Se ascultă indie înainte de concerte şi electro după, se cântă cu Subcarpaţi... Oh, I am so done!
Şi în al cincilea, şi poate cel mai important rând, fiindcă, aşa cum Dan m-a întrebat ce făceam eu important la 17 ani (deşi e arogant, dar na, are dreptate), mi-am irosit viaţa (timpul, banii şi energia). Dacă cineva mă întreabă care-s cele mai mari realizări ale vieţii mele, pot să spun că-s vegetariană de 13 ani şi merg la concerte OCS de 11. Kinda lame, right? Aşa că m-am hotărât să-mi văd de treabă: o să încerc să deschid o bişniţă, cum s-ar zice, o să-mi adoptez un copil şi o să-mi reiau facultatea. Soon enough, o să mai auziţi de mine. Probabil am să fiu preşedinte!
Şi, credeţi-mă, deşi par idioată, nu sunt.
Good luck OCS! Vă iubesc şi probabil am să vă iubesc mereu.
